Esti tara mea

Esti Tara mea, de aceea te iubesc

Si te adun in suflet la tot pasul.

N-am ochi pe cat as vrea sa te privesc

Si nici ureche sa-ti cuprinda glasul.

Vii de departe, tara din strabuni

Si urci in mine ca o seva coapta,

Unind stramtoarele furtuni

Cu reverii de ganduri si de fapta.

Bunicii n-au putut sa-o vada,

Ca li s-au tras zavoarele la scoala,

Dar si-au lasat mormintele pe-aci,

Sa nu ramana Cartea Vremii goala.

Iti stiu povestea vietii pe de rost,

Ingemanand minunea si firescul.

Cand spune codrul despre tot ce-a fost

In el, simt urias pe Eminescu.

Sau daca-aud vreun tipat de haiduc

Si dor cu dor prin prag mai intarzie,

Parca ma uit, in drum, dupa Cosbuc

Si daca nu e... il astept sa vie.

 

De-oi invata si eu sa cant, as vrea,

 

Cantarile, sa mi le spuna-ntruna

Si munti si apele din tara mea

In vorba vie, veche si strabuna.

Ca dragi mi-au fost si cranguri si izvoare

Si munca grea si visul. Nu odata

iubirea fetelor. Si muntii-n soare

Si marea cea albastra... viata toata.

Eu, pentru om, in inima adun,

Si-n gandul meu curajul si taria.

Vreau, peste vremuri, omului sa-i spun:

Gasesti in versuri dreapta marturie.

Sa pier mai bine-n clipa de pierzare,

Cand gandul meu s-ar departa de tine

Si blestemat sa fie versul care

Se-nchina in fata portilor straine.

Popor Roman, izvor de-nvatatura,

Statornicia ta mi-e o povata,

Sa-mi afli-n vers si fulgerul din gura

Si duiosia dragostei de viata.