Vraji / Blesteme

VRĂJI ŞI BLESTEME

în afară duhurilor rele, ce sunt la originea unor bo|j poporul mai atribuie originea acestora şi acţiunii răuvoitoate a unor fiinţe omeneşti ce se folosesc de mijloace magice, vrăjitorii Aceştia trimit asupra omului tot felul de neplăceri, dar mai ales boli, de care se poate scăpa foarte greu.
Scopul imediat al vrăjitor, este de a constrânge pe cineva, împotriva voinţei sale, să asculte şi să facă tot ceea ce se doreşte de la dânsul. Vrăji/e pot despărţi doi soţi ce trăiesc în cea mai bună înţelegere, sau pe doi tineri ce se iubesc şi vor să se căsăto¬rească, pot lua somnul copiilor de ţîţă şi laptele de la vaci, pot nenoroci sau chiar nimici. "Vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt priviţi în genere de către popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca acesta să le vină într-ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate... ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le împlinească dorinţa."'
Unii dintre vrăjitori, aşa numiţii fermecători sau fermecătoare, invocă ajutorul duhurilor considerate bune, apelează la elemente curate, precum apa şi rouă, despre care au deplina convingere că, dacă se vor spăla cu ele, "se vor curaţi şi limpezi de toate aruncăturile şi făcăturile, de tot datul şi faptul, de toată urgia şi urâciunea şi se vor face cu mult mai frumoşi şi atrăgători decât oricine altul..." Obiectele întrebuinţate de fermecători sunt în general cât se poate de curate şi atrăgătoare, mai ales plante frumos mirositoare, şi au scopul de a atrage, de a fermeca, de a fura minţile cuiva, pentru ca mai apoi, cel fermecat, să îl iubească şi să vorbească numai cu cel care "i-a ] făcut de dragoste" (1-a fermecat).2[4J
Fiecare vrăjitor este un singuratic ce lucrează în "vizuina" iuj dar au şi momente când se adună laolaltă. Dintre elemnetele întrebuinţate pentru tot felul de vrăji, găsim pe acelea întrebuinţate în practicile magice ale tuturor popoarelor europene: cuţit de găsit; secară; topor; coasă; fier de plug părăsit; potcoave de găsit; fus părăsit; sită; cui de la groapă; dinţi de pieptene; săgeată; frigare; stropi de apă culeşi de pe roata unei mori; pământ din călcătura piciorului drept, sau de pe un mormânt vechi; petrol; funia unui spânzurat; mâna, un deget sau un os de la un mort; picioare de iepure; labe de liliac; broască fiartă în urină de vacă, etc. Uneori ei folosesc adusul, legatul, străpunsul şi îngropatul unei păpuşi de ceară, care îl înfăţişează pe cel ce trebuie să cadă victima vrăjitoiriei; se îngroapă şi se ard părul sau unghiile tăiate. După cum relatează ţăranii români, puterea vrăjitorilor sau a vreunei femei pricepute la vrăji, merge până acolo încât pot face să îngheţe apa în mijlocul verii.
Trimiterea bolilor asupra cuiva de către vrăijitori se face atât printr-un discurs magic, prin rostirea unei vrăji, cât şi prin intermediul unui obiect sau al unei fiinţe vrăjite, care este trimis(ă) în casa celui vizat, şi căruia îi pot ajunge în băutură sau în mâncare. Cele mai obişnuite boli provocate prin vrăji se manifestă prin bube, care apar pe tot corpul sau numai pe o parte a lui. Alte asemenea boli aduse de vrăji sunt eczemele (bubele-dulci), congestia cerebrală, apoplexia (damblaua), junghiurile şi afecţiunile oculare precum leucomul, cataracta (albeaţa).
în rândul vrăjilor cele mai simple, cele discursive, intră şi blestemele. Se crede că unele persoane au "gura pocită", adică au o legătură cu duhurile, care fac să se împlinească blestemele ce le rostesc cu furie împotriva cuiva. Există blesteme răspândite, precum: Lovi-l-ar boala (să îl lovească)! - Arde-l-ar focul! - Sări-i-lar ochii! - Mânca-l-ar viermii! - Să se topească carnea pe tine ca lumânarea! - Mânca-ţi-aşi coliva! - Dormire-ai somnul morţii! etc.

Procedeele magice uzuale, folosite pentru vrăji, sunt adusătura, aruncătura şi faptul (sau făcătura).

Adusătura este orice boală adusă în casă prin farmecele sau vrăjile unui duşman. Cele mai folosite pentru adusătura sunt broaş-tele, considerate agenţi ai duhurilor rele. "De-ţi intră broasca în casă - se spune în popor -, e semn că cineva ţi-a trimis-o cu farmece. Atunci trebuie cu un băţ s-o dai afară şi să zici: «Du-te la cine te-a trimis, căci la noi nu eşti primită. Cu ce te-a trimis, dă-i lui, şi de capul lui să fie»."1 O largă răspândire cunoaşte şi folosirea argintului-viu (mercurul). Argintul-viu este trimis, pe drum, peste garduri sau vâlcele, până la locul sau la omul căruia i-a fost hărăzit a-i face diverse neajunsuri: desbinare, vrăjmăşie, boală, înnec ş.a. "Vrăjitoarea descântă argintul-viu şi-l trimite cui i se porunceşte. Argintul-viu pleacă singur de la vrăjitoare şi, ajungând în casa unde e hotărât, se risipeşte în cofe, în străchini, în aşternuturi şi în toate lucrurile din casă. Cei din casă câteodată îl văd, dar nu pot face nimic ca să-1 [înjdepărteze. Din toţi cei din casă nu se îmbolnăveşte decât acela care e ursit de vrăjitoare. Bolnavul simte un fel de cârcei în tot trupul şi se umple de spuzeală..."
Aruncăturile se fac fie pentru a scăpa de o boală, care este aruncată în drum, fie pentru a provoca o boală cuiva. Dacă cineva cade într-o boală grea, încât nu are putere să lucreze, ci stă într-una supărat (îi vine un "dor de ducă" şi felurite gânduri rele), înseamnă că i s-au aruncat nişte farmece în cale, şi s-a îmbolnăvit pentru că a călcat în ele.1 Aruncătura poate fi urmată şi de mari dureri de picioare, astfel încât victima abia se mai poate mişca dintr-un loc într-altul.
Dintre toate vrăjile, cea mai periculoasă şi mai temută este faptul (numită şi făcătură sau dat). Persoana care vrea să dea această boală cuiva, timp de şapte duminici, în timpul cât preotul oficiază slujba religioasă, dar mai ales când se bate toaca, strânge
câte şapte boabe din şapte feluri de seminţe de orice plantă, şi punându-le într-un săculeţ, le descântă, adică, chiar când le strânge, le meneşte omului căruia vrea să-i facă rău. După ce a îndeplinit această primă operaţie, fierbe toate seminţele într-o oală nouă furată, cu apă strânsă tot în acele şapte duminici în care a adunat şi seminţele, sau numai cu apă neîncepută adusă într-o duminică dimineaţa. Odată fierte, se duce sau trimite pe altcineva să le toarne în calea omului menit, bunăoară în pragul uşii, la poartă sau în cărarea pe unde se ştie că trece etc. Cine calcă primul, se umple de boală, şi dacă cumva a călcat chiar cel căruia îi este menită vraja, cu atâta boala, adică faptul, este mai grea, iar omul mai greu de a fi scăpat. Dacă faptul este menit şi dat în ziua de Paşti, este fără leac; dacă este dat într-o duminică, este greu, dar are mijloc de lecuire; iar dacă este dat într-o zi lucrătoare, este fără pericol. Omul ce a călcat în fapt simte imediat că începe să-1 mănânce întreaga piele şi că îl doare ca¬pul. După o vreme încep să îi iasă felurite bube pe întreg corpul, care pot să cuprindă suprafeţe întinse, compacte. Se afirmă că există 12 feluri de/h/M-boală, fiecare având un descântec anume ca leac, iar dacă cel ce lecuieşte nu cunoaşte bine fiecare fel de fapt, spre a folosi descântecul corespunzător, bolnavul ne se Iecuieşte.^
Dacă cineva simte numai împunsături de cuţit ^junghiuri", precum la durerile reumatice) în întreg trupul, la inimă sau la cap, aceluia «i s-a pus cuţitul: Este vorba de acelaşi cuţit folosit la descântece, un cuţitul investit special înainte de folosire. El este vrăjit cu o incantaţie magică, fiind menit (ursit sau sorocit) unei persoane sau unei operaţii. Apoi este înfipt în pământ, după uŞă, în grindă, într-un lemn de alun, într-un pui de găină viu, într-o broască sau într-un om făcut de pământ (numit uneori şi •păpuşa»). Ciobanii îşi înfig cuţitul în propriul lor ciomag. Cuţitul este ţinut înfipt atâta timp cât se doreşte chinuirea duşmanului. Dacă se doreşte moartea acestuia, nu se mai scoate.
Pentru aflarea sau pedepsirea hoţilor se pune cuţitul în «inima» căruţei. Hoţul cade bolnav, se zvârcoleşte de moarte şi mărturiseşte. Se spune că uneori picură sânge din inima căruţei, iar omul sorocit (făptaşul) începe să verse sânge.
Celui căruia i s-a pus cuţitul trebuie să i se descânte, înfigându-se ttn cuţit după uşă. Dacă, după trei zile, când este scos, are vârful ruginit, nu mai încape îndoială că bolnavului "i s-a pus cuţitul" (şi are puţine şanse de vindecare). Oricum există descântece speciale pentru a-i salva pe cei cărora li s-a pus cuţitul.
Cei care se tem că pot fi,victimele unor vrăji pun noaptea sub cap un cuţit cu vârful în afară, căci cuţitul are reputaţia de apărător împotriva duhurilor şi a vrăjilor. Mai sunt şi alte metode preventive folosite de români, cum este aceea de a pune vătraiul şi toporul, cuţitul şi mătura lângă uşă. Se presupune că mătura şi vătraiul "alunga", iar toporul şi cuţitul "taie" farmecele trimise, şi astfel ele nu se pot apropia de om. Ca şi în aproape toată Europa se obişnuieşte şi punerea craniului unui cal într-un par al gardului, pentru a împiedica apropierea duhurilor rele.
Bineînţeles că cele mai folosite remedii magice împotriva vrăjilor, sunt descântecele. Atunci, însă, când nici descântecul nu vindecă afecţiunile aduse de vrăji, se apelează la ajutorul bisericii ortodoxe, plătindu-se pentru rugăciuni care să aducă vindecarea, sau se caută un sihastru ori un călugăr sfânt, renumit ca taumaturg, care să citească bolnavului blestemele (molitvele) sfântului Vasile cel Mare împotriva diavolului.
Molitvele sfântului Vasile cel Mare se citesc numai după ce, timp de trei zile, postesc preotul, bolnavul şi rudele bolnavului. Preotul trebuie să fi terminat de curând slujba sfintei Liturghii (ca să fie împărtăşit cu Sfintele Taine). Acel preot se cere să fie înzestrat cu har. "Sunt preoţi sau călugări care au darul tămăduirii - spun ţăranii -, şi citind moliftele sf. Vasile, scot pe dracul şi omul rămâne sănătos."[4] Sfântul ortodox Varsanufie recomanda călugărilor să nu citească blestemele, "că nu mulţi din sfinţi au îndrăznit să blesteme pe diavolul şi de te vei apuca să-1 blestemi mare batjocură vei avea de la draci. Cel mai renumit călugăr, sihastru şi stareţ încă în viaţă din Moldova, declara că "cine citeşte molitvele sfântului Vasile cel Mare şi ale sfântului Ioan Gură de Aur are mari ispite... Un călugăr de la schitul Cozancea citea aceste molitve, el însă avea o casă cu gratii de fier şi închidea acolo pe cel bolnav, şi nu-i dădea bolnavului de mâncare o săptămână. Călugărul stătea la uşă şi de acolo citea aceste molitve. Am fost de faţă odată când le citea unuia închis în casa aceea. Mănăstirea avea o iapă, care, după citirea molitvelor, s-a dus în vie şi s-a aruncat într-un par şi s-a omorât. Diavolul şi-a căutat loc şi s-a răzbunat, fiind alungat din om. Altă dată, când le citea, am văzut cum le-a sucit diavolul capul la toate găinile mânăstirii, şi le-a omorât pe toate; şi atâta au mai cârâit până ce le-a omorât pe toate!
Ghedeon Chinuţă, călugăr şi preot din mănăstirea Secu, citind într-o zi molitvele sfântului Vasile cel Mare s-a trezit cu Molitvelnicul în mână pe străzile oraşului Roman, şi 1-a întrebat cineva: «Ce cauţi aici părinte Ghedeon?» El a zis: «Eu sunt la mănăstirea Secu, cum ce caut?», «Care mănăstire, părinte? Nu vezi că eşti în oraşul Roman?!» L-a dus diavolul pe când citea, într-o clipă, în oraşul Roman. Alungându-1 din alţii, diavolul îţi dă ţie iubire de argint, ori desfrânare, ori altă patimă urâtă, te dărâmă!"1
Deşi se spune că a adus-o cu sine de la muntele Athos, remarcăm că şi în medicina magică romanească cuţitu" sau alte obiecte ascuţite de înţepat sunt folosite împotriva duhurilor necurate Tot pentru cazuri de boală, se aprind lumânări în biserică şi se pun la icoane; se aprinde o candelă în faţa icoanei Maicii-Domnului din biserică, se unge bolnavul cu apă sfinţită făcută în ziua de Izvorul Tămăduirii (prima vineri după ziua Paştelui; se crede că apa luată de la izvoare în această zi este vindecătoare). De Iele se descântă cu o cruce, cu tămâie şi cu aghiasmă. Tot cu crucea şi cu tămâie (de la Bobotează) se descântă pentru brâncă (erizipel) şi de întălnitură (congestie cerebrală, ameţeli). Pentru poceală (paralizie facială), bolnavul sărută de 27 de ori crucea cu care i s-a descântat. Se descântă cu crucea şi pentru izdat (colici intestinale), întâmpinat (reumatism poliarticular) şi poceală, boli "în care necuratul lucrează direct asupra bolnavului".[